Întrebări și răspunsuri

Când oamenii de știință au scindat pentru prima dată atomul, amploarea și intensitatea energiei atomice eliberate au uimit întreaga lume. Bombardat de particule elementare încărcate rapid, micul atom a eliberat o cantitate inimaginabilă de energie. În mod similar, în anumite condiții, sufletul atomic, forța vitală și esența tuturor ființelor, manifestă energia naturii sale originale. Dar, în condiții materiale obișnuite, această adevărată natură a sufletului este invizibilă și necunoscută pentru noi.

Descris în „Bhagavad-gita așa cum ea este” ca o particulă atomică antimaterială, sufletul, numit „atma” în sanscrită, este o structură mult mai fină decât energia materială. De dimensiuni atomice, sufletul este forța vitală din toate ființele vii și sursa de energie care le susține. Energia acestui atom pătrunde în întregul corp uman și dă o senzație de plăcere sau durere în fiecare parte a corpului. Acest flux energetic al sufletului se numește conștiință. Deși nu putem vedea sufletul, putem judeca prezența sa prin prezența conștiinței în corp. Uneori nu putem vedea soarele pe cer din cauza norilor, dar lumina soarelui este ușor de văzut. În mod similar, recunoaștem prezența sufletului în toate corpurile – fie ele umane sau animale sau vegetale, pești sau păsări – datorită prezenței conștiinței în ele. În momentul morții, sufletul părăsește corpul material, așa că nu vedem niciun semn de conștiință într-un corp mort. În Bhagavad-gita, sufletul spiritual este descris ca fiind „indestructibil”, „insolubil”, „omniprezent” și „invizibil”.

Ei bine, de ce cred oamenii în existența atomilor, a virușilor sau, de exemplu, în partea din spate a lunii? Nu le poți vedea! Există multe lucruri în care credem fără să le putem percepe direct. Putem accepta existența sufletului și a lui Dumnezeu observând semne ale existenței lor. Viața, sau conștiința, din corp, precum și simetria perfectă și precizia inerente ființei universului sunt tocmai aceste semne care indică existența sufletului și a Ființei Supreme.

Putem crede că există oameni care și-au realizat natura spirituală și care îl pot vedea și cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu. Și pe măsură ce cineva devine din ce în ce mai purificat urmând un proces autorizat de autocunoaștere, va deveni, de asemenea, capabil să realizeze sufletul și pe Dumnezeu.

Această filosofie – nicio cunoaștere nu este sigură, lumea este necunoscută – este numită filosofia agnosticismului. Agnosticii sunt întotdeauna inconsecvenți în a-și urma filosofia. Să presupunem că există o anumită persoană, un agnostic, care are o durere puternică de dinți. O persoană obișnuită într-o astfel de situație ar alerga la doctor. Agnosticul, fiind consecvent în filosofia sa, ar trebui să se îndoiască de calificarea medicului (pot exista denaturări în cărțile de medicină, tradiția formării medicilor poate fi întreruptă la un moment dat, comunitatea medicilor poate avea iluzii cu privire la metodologia de tratament etc.) și să rămână acasă, singur cu durerea sa. Dar el nu va face asta, ci va alerga la medic. Deci, putem vedea că agnosticul nu își urmează filosofia în viața reală. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că agnosticismul nu este o filozofie a incapacității de a găsi adevărul, sensul vieții, ci este o filozofie a lipsei dorinței de a-l găsi. În toate celelalte aspecte ale vieții sale (cu excepția căutării filosofice), agnosticul își asumă validitatea potențială a cunoștințelor pe care le primește. Acesta este un dublu standard, o ipocrizie. Agnosticismul este o filosofie care contrazice natura sufletului, deoarece, pe de o parte, nu oferă în sine sufletului fericirea pe care o caută, iar pe de altă parte anulează posibilitatea de a găsi calea către această fericire.

Cauza crizei ecologice este lipsa de spiritualitate. Timp de câteva secole, lumea a fost dominată de o viziune mecanicistă, materialistă și în mare parte lipsită de Dumnezeu asupra naturii universului. Ca urmare a acestui fapt, a apărut o civilizație industrială și de consum, ale cărei activități se bazează pe exploatarea și dominarea maximă a naturii. Acest lucru cauzează daune enorme mediului. Ca răspuns la problema crizei ecologice, filozofia Vedelor (în special Sri Ishopanishad) oferă o nouă viziune asupra naturii universului ca energie și proprietate a Domnului, care oferă oamenilor oportunitatea de a dezvolta conștiința latentă a lui Dumnezeu din interiorul lor și de a se întoarce la căminul lor spiritual original. Între timp, omenirea poate utiliza resursele naturale într-un mod mai echilibrat și mai armonios, care este compatibil cu obiectivul de bază al dezvoltării conștiinței de Dumnezeu. Mișcarea consideră că adoptarea treptată și voluntară a unui mod de viață mai simplu, în contextul unei filosofii spirituale și al unei vieți centrate pe Dumnezeu, reprezintă soluția reală la problemele de mediu cauzate de civilizația industrial-consumistă.

Vedele își au originea nu în India, ci în Dumnezeu. Odată, India era foarte religioasă; toți oamenii urmau cu strictețe scripturile, iar India era cea mai prosperă țară din lume. Acum, oamenii nu mai urmează scripturile – încearcă să-i imite pe materialiștii din Occident. Prin urmare, ei suferă. Dacă un om nu ține cont de legile lui Dumnezeu, va suferi.